Skip to content

Povestea unei culori nedreptăţite

05/12/2009

Probabil suspectând că sunt în pană de inspiraţie şi lipsă de subiecte pentru blog entries, un prieten mi-a trimis un articol simpatic din Adevărul Online despre protestul unor mame britanice împotriva jucăriilor roz destinate fetiţelor. Emma şi Abi Moore nu sunt deloc mulţumite de faptul că jucăriile pentru fetiţe sunt de obicei de culoare roz şi reprezintă în mare parte obiecte de uz casnic, ca de exemplu maşini de spălat. Nu ştiu ce să zic de aragazele roz pentru fetiţe, n-am prea văzut la noi în ţară (dar nici n-am căutat, sinceră să fiu). În ceea ce priveşte jucăriile roz, pe de altă parte, şi la noi există aceeaşi situaţie: rafturi peste rafturi de păpuşi, animăluţe, ghiozdănele etc. în diverse nuanţe de roz inundă magazinele cu jucării. Ca să nu mai vorbim de magazinele cu haine pentru copii – dacă ai ghinionul să intri în vreunul vezi la vie en rose cel puţin câteva ore, şi nu-i tocmai plăcut. Când vine vorba de băieţei, parcă mai vezi un pic de varietate: mai un albastru, un verde, un roşu, în fine, şi alte culori care sunt percepute ca fiind mai masculine.

Genizarea culorilor nu este o găselniţă tocmai nouă. Generaţia noastră (ma refer la cei născuţi in anii 80) deja ştia că rozul este pentru fetiţe şi albastrul pentru băieţi. Cu toate acestea, cred că mai nou se pune un accent mult mai mare pe această segregare a sexelor prin intermediul culorilor. Dacă acum 20 de ani era un lucru obişnuit să vezi pe stradă un bebeluş de sex incert îmbrăcat în alb, acum ajunge să arunci o privire fugară asupra copiilor mici ca să-ţi dai seama dacă este vorba de un el sau o ea. La copiii ceva mai mari, de la 3 ani în sus, diferenţa între paleta de culori a garderobei este şi mai evidentă; rar vezi câte o fetiţă care să nu aibă măcar un petic de roz pe ea.

Există teorii evoluţioniste care cică dovedesc predispoziţia genetică a femeilor pentru nuanţele de roşu. Cum că în preistorie, femeile trebuiau să distingă cât mai bine roşul, pentru că astfel le era mai uşor să găsească şi să adune fructe, în timp ce bărbaţii, care se concentrau asupra noţiunilor primitive de meteorologie, îşi îndreptau atenţia asupra nuanţelor de albastru. Mie îmi cam miroase a pseudo-ştiinţă, dar în fine…

Cea mai veche referire la genizarea culorilor (al rozului şi al albastrului, mai bine zis) se pare că a apărut în Little Women, romanul scriitoarei Louisa May Alcott, apărut în 1868, unde doi gemeni, un băiat şi o fetiţă, sunt diferenţiaţi prin panglicile pe care le poartă. Dar la exact de 50 de ani de la apariţia cărţii, Ladies Home Journal declară că albastrul deschis, o culoare delicată, este potrivită pentru bebeluşii de sex feminin, iar băieţeilor li se prescrie rozul, o culoare mai „hotărâtă” (nu cred că are rost să ma leg de aroma sexistă a acestei idei…era 1918, la urma urmei). Şi de atunci trendul a rămas constant. Potrivit unui studiu efectuat de Joe Hallock in 2003, 35% dintre femei preferă albastrul, pe când doar 23% au ales nuanţe de roşu. 57% dintre bărbaţi au ales albastrul, dar asta în contextul în care bărbaţii s-au dovedit un pic mai conservatori în ceea ce priveşte varietatea de culori alese.

Cred că am ajuns să ostracizăm oarecum rozul şi să-l considerăm o culoare tipic feminină. Mulţi bărbaţi nu s-ar atinge de roz nici dacă i-ai plăti, iar asta se aplică şi fetelor care nu vor să fie considerate prea „girly”. Dacă porţi roz, rişti să ţi se pună sexualitatea sub semnul întrebării (probabil mulţi dintre voi au auzit replici gen „tipul ăsta sigur e gay” doar pentru că respectivul purta chiar şi o cantitate infimă de roz). La urma urmei, ce vină are rozul? Putea să fie la fel de bine vorba despre orice altă culoare. Nu cred că ar trebui să ne revoltăm împotriva culorii roz a jucăriilor sau a hainelor pentru fetiţe, ci împotriva conotaţiei genizate a anumitor culori. Deci da, înţeleg motivul pentru care cele două mame britanice au declarat război împotriva rozului. Dar probabil că peste un deceniu, două, trei, altă culoare nevinovată va suferi aceeaşi tristă soartă. Dar nu sunt de acord cu ideea că omniprezenţa rozului transformă fetiţele în nişte „prinţese împopoţonate şi pasive”. Dacă e să vânăm vinovaţi, de ce să nu ne legăm mai degrabă de difereţierea ostentativă dintre jucăriile pentru fete şi băieţi? De Crăciun îî voi cumpăra verişoarei mele de şapte ani o maşinuţă.

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: